Căutări care înnobilează

Planul cel mai vechi. Includere și Adopție.

Dragoste, Includere, Adopție.

Planul cel mai vechi îl are ca autor pe însuși Dumnezeu. Încă înainte de creație, includerea omului în cercul Sfintei Treimi, în comuniunea divină. În termenii Scripturii, Dumnezeu a planificat să adopte omul prin Iisus Hristos, cea mai importantă includere și adopție:

În El [IIsus Hristos], Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale (Efeseni 1:4-5).

 

Căderea omului a fost decizia omului, nu a divinității. Dar Dumnezeu nu a renunțat la planul Sau făcut din atâta iubire.
Astfel planul înfierii precedă creația. (Deși e complicat să vorbim de „timp”, „înainte de” creație, materie, spațiu și mișcare).

Așadar înfierea nu este planul B, după eșecul omului, ci planul A.
Dacă nu ar fi așa, atunci activitatea omului (căderea) ar fi mai importantă și mai semnificativă decât lucrarea lui Dumnezeu (înfierea); înfierea ar fi doar o anexă a căderii.
Înfierea, deci, este planul lui Dumnezeu pentru om, independent chiar și de posibilitatea căderii.

 

Astfel anularea căderii omului nu este apogeul planului lui Dumnezeu pentru om.
Adopția divină este mai mult decât anularea căderii. Includerea în comuniunea Sfintei Treimi, fiind visul Acesteia înainte de creația omului, putem spune că această includere, înfiere este chiar scopul creației!

 

Planul neschimbat, prin dragostea necondiționată

Pe de altă parte, dragostea lui Dumnezeu nu putea (și nici nu poate) fi micșorată de factorul uman, deoarece dragostea desăvârșită, care caracterizează Sfânta Treime, nu are nevoie de motive exterioare Acesteia pentru a exista, sau pentru a se manifesta în mod absolut. (Chiar și ideea de „exterior” al Sfintei Treimi poate părea neadecvată).

Aceasta este baza pentru conceptul și idealul de „dragoste necondiționată”; din modelul Sfintei Treimi.

Deci aceasta este dragostea lui Dumnezeu pentru om, în permanență aceeași, necondiționată: și la creație, și la cădere, și când l-am răstignit pe Fiul Său, Iisus Hristos, și când eram în ignoranță față de Mântuitorul nostru, și acum când creștem în cunoașterea Lui, mai mult sau mai puțin consecvent.

Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu [manie care nu este opusa dragostei divine ci o expresie a ei, opusă răului]. Căci, dacă atunci când eram vrășmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui (Romani 5:8-10).

 

Dovada supremă și realiarea planului

Dumnezeu nu a abandonat omul, și nici măcar nu și-a micșorat dragostea față de el. Dovada este tocmai Iisus Hristos, prin întruparea și viața Sa completă.

 

(Oare dacă omul nu ar fi căzut, înfierea s-ar fi realizat altfel decât prin întrupare?)

 

Prin Hristos, umanitatea este inclusă în comuniunea divină: Sfânta Treime în Sfântă Unitate cu Sfânta Uniune:

Dumnezeu a binevoit să ne descopere taina voii Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Și uni iarăși într-unul în Hristos toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ (Efeseni 1:9,10).

 

Citește fragmentul biblic, care este de bază pentru acest adevăr, Efeseni 1.

Vezi și

Omul, între problema fundamentală și SOLUȚIE

 

© Mihail B.

Leave A Comment