Legenda și Evanghelia. Dumnezeu și necesitatea jertfei

Legenda Meşterului Manole și Evanghelia.

5 asemănări pline de contrast.

Cunoscuta legenda face referire la un mit fundamental al poporului român, acela că nimic nu se poate clădi cu succes dacă nu are la bază un sacrificiu; mitul jertfei pentru creaţie este fundamentat pe soluția venită de la Dumnezeu: fără sacrificiu uman, lucrarea va fi mereu zadarnică. În același timp, Evanghelia Scripturilor pivotează în jurul acelorași concepte: necesitatea jertfei, (pentru) salvarea creației, (prin) sacrifiu uman. În ciuda similitudinilor, legenda contrastează cu Evanghelia.

Culmea ignoranței omului este percepția generală că Dumnezeu este împotriva omului. Această perspectivă s-a format odată cu minciuna primară, menită să submineze încrederea omului în Dumnezeu; de la o umbră de îndoială, până la percepția că tocmai prezența Lui îi umple cu groază. Cultivarea acestei înțelegeri eronate, l-a făcut pe om să rătăcească după speranță până și prin orori de îmbunare, cum ar fi sacrificiile umane (link).

Legenda raspandită în Balcani are conotații istorice universale. Varianta baladei culese de Vasile Alecsandri este asociată construirii Mănăstirii Curtea de Argeş, ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab, din secolului al XVI-lea. Evanghelia este centrată pe viața lui Iisus Hristos, Mântuitorul oamenilor.

Ambele capodopere au în comun cel puțin cinci motive literare: dorința de a crea; relaționarea la divinitate; impasul în care ajunge creația; revelarea soluției divine; și necesitatea jertfei umane pentru salvarea creației.

Legenda nu ocolește bâjbâirea omului după adevăr şi speranță; astfel se încearcă o anticipare a soluției divine la problema umană. Atat balada cât şi Evanghelia, ne spun fiecare câte o poveste… Dacă ar fi să le comparăm, oare care este mai frumoasă şi care ne defineşte realitatea?

Povestea spusă de „Mănăstirea Argeșului”

Motivul dorinței de a crea

Negru-vodă decide să construiască o mănăstire. Însoțit de nouă constructori și de vestitul meșter Manole, pornește în căutarea locului potrivit; undeva „pe Argeș… în vale”, mai precis, unde vor găsi un anume „zid părăsit și neisprăvit”. Cu ajutorul unui ciobănaș ajung la zidul cu pricina: un zid ciudat, la care câinii se reped și latră și urlă.

Motivul relaționării la divinitate

Primul obiectiv este isprăvit. De acum, meșterii pot construi pentru mănăstire și „pentru pomenire”. Scopul construcției, mănăstirea, are de a face cu divinitatea; dar nu este clar dacă „pomenirea” reflectă preocuparea domnitorului pentru rugăciune, sau mai degrabă aviditatea pentru faimă personală. În orice caz, meșterii primesc un mandat clar: să zidească o „monastire naltă cum n-a mai fost altă”. Pentru a le asigura motivația, Negru-vodă le promite averi și că-i face boieri, dar îi și amenință că viața lor depinde de reușita lor: „iar de nu, apoi v-oi zidi pe voi, v-oi zidi de vii, chiar în temelii!”.

Motivul impasului în care ajunge creația

Lucrările încep cu ardoare. După mult efort, meșterii se pot odihni în sfârșit la umbra zidurilor. Dar entuziasmul progresului avea să se risipească precum un vis frumos; odată cu următorul răsărit de soare, când au constatat că din toată zidirea lor, „orice lucra, noaptea se surpa”; din cauza unor forțe obscure, „lucrau în zadar”, iar și iar și iar. Negru-vodă nu doar „se mira” ci și repetă neagra amenințare adresată meșterilor. Aceștia „tremurau lucrând” și „lucrau tremurând”.

Motivul soluției divine

După munca parcă blestemată, Manole adoarme vlăguit și ars de vară. Dar somnul îi aduce mai mult decât o dulce evadare; visează o soluție divină, „o șoaptă de sus”, care poate opri frustrarea unui vizionar păgubos și care să dea sens existenței și muncii fără rost. Soluția sugerată de divinitate presupune o hotărâre radicală pe care meșterii au oportunitatea să o pună în aplicare, altfel nu puteau isprăvi „sfânta monastire”. Deoarece viețile tuturor erau deja în pericol, li s-a părut rezonabil să accepte un compromis, un sfânt șantaj: să jure că soția sau sora oricăruia dintre ei, care va veni prima la ei cu mâncare, să fie zidită ca jertfă pentru „sfânta monastire”.

Motivul jertfei umane pentru salvarea creației

Doar cei zece știu cât de neliniștiți au dormit ei în acea noapte, dar dis de dimineață se putea zări o femeie venind spre ei cu mâncare și vin. Manole, când realizează cine este, se cutremură și începe să se roage plângând, ca Dumnezeu să trimită ploaie și vânt, ca să-i împiedice soția să ajungă la ei. Pentru Manole, drama se agravează, pentru că i-ar fi fost mai simplu să moară eșuând, decât să-și sacrifice „soţioara lui, floarea câmpului”. Rugăciunea îi este ascultată; dar Ana nu se întoarce din drum în ciuda râurilor care spumegau unflate, în ciuda copacilor răvășiți de vânt și în ciuda propriilor șovăieli. Cu chin, cu vai, ajunge; la mai mult chin și mai mult vai…

Meșterii răsuflau ușurați; cu excepția lui Manole, care „turba” pe dinăuntru. După ce o sărută, o ia în brațe, urcă cu ea pe schelă, și o așează pe zid. Ca să nu o sperie, îi spune că vrea să glumească simulându-i zidirea în zidul mănăstirii. Acum, după trauma cauzată de ploaie și vânt, Ana se simte în siguranță în brațele vânjoase ale tandrului meșter; astfel, intră cu încredere și veselie într-un joc fatal.

Manole se apucă de împlinit visul, oftând pe ascuns. Veselia Anei scade pe măsură ce zidul crește împrejurul ei. Tot mai serioasă, își roagă soțul să înceteze cu gluma care deja îi constrânge trupul: „zidul rău mă strânge, trupuşoru-mi frânge”. Manole îi răspunde cu o tăcere de mormânt. Zidul îi trece de mijloc în sus, iar de acum, Ana se plânge nu doar pentru ea, ci și pentru copilul din ea, care se poate frânge. Dar Manole „turba și mereu lucra”, până Ana nu se mai vedea, ci doar se auzea… „zidul rău mă strânge, viaţa mi se stinge!” „Şoapta de sus” s-a adeverit: în sfârșit, „pe Argeş în gios, pe un mal frumos Negru-vodă vine ca să se închine la cea monastire, falnică zidire, monastire naltă, cum n-a mai fost altă”.

Dar nu acesta este finalul.

Negru-vodă îi întreabă iscoditor pe cei zece meșteri dacă ar putea să-i construiască o altă mănăstire și mai grozavă; tot pentru el, bineînțeles. De pe acoperiș, aceștia răspund la unison, cu mândrie, că „oricând… mult mai luminoasă și mult mai frumoasă!” După puțină gândire, și multă vanitate, Negru-vodă face recepția sfintei mănăstiri cu o cruzime strategică: poruncește aruncarea schelelor și a scărilor, condamnându-i astfel pe cei zece meșteri mari să putrezească pe acoperiș. Pentru „pomenire” sau anti concurență. Nouă meșteri încercă să se salveze făcându-și „aripi zburătoare de şindrili uşoare”, dar s-au despicat încercând să zboare. Manole, la auzul geamătului din zid, se stinge înainte să-ncerce să zboare; legenda se termină o mică fântână udată cu lacrimi, unde i-a căzut trupul, simbolizând chiar viața și sacrificiul pentru creație.

Povestea spusă de Evanghelie:

Motivul dorinței de a crea

Înainte de existența universului, Dumnezeu exista dintotdeauna într-o superbă relație de iubire, exuberanță şi comuniune a celor trei persoane divine: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. În acest context, Dumnezeu alege să creeze omul, cu scopul de a-l adopta în acest cerc, pentru a lua parte la frumusețea sfintei relații (Efeseni 1:4,5). Astfel ia ființă omul, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, bărbat și femeie (Geneza 1:26,27).

Motivul relaționării la divinitate

Omul este investit cu autoritatea de a guverna pământul (Geneza 1:28-30). Pentru om, această însărcinare presupune responsabilitate şi privilegiu, datorită relației speciale cu Creatorul. Omul avea privilegiul de a comunica cu Dumnezeu, chiar din proximitatea Lui (Geneza 3:8). Acestă relaționare presupune şi exuberanță, asigurare și pace. Relaționarea la divinitate continuă și după eșecul omului; dar oare în mod autentic şi satisfăcător?

Motivul impasului în care ajunge creația

Omul a ajuns în impas când a încetat să mai creadă adevărul, după cochetarea cu minciuna diavolului, care l-a convins că Dumnezeu îl priva de ceva ce el trebuia să aibă sau să devină. Crezând minciuna, nu doar ca i s-a furat încrederea în Cel care îl crease din altruism, dar a şi ajuns astfel, în contradicție cu realitatea. Această contradicție înseamnă moarte.

Rezultatul a fost înstrăinarea omului de Creator, de ceilalți oameni şi de sine. Căderea primului om a înseamnat infestarea umanității; o problemă organică, mai mult decât una legală; alienarea ființei umane. În locul exuberanței, asigurării și păcii, sufletul omului a fost umplut cu un venin de anxietate, rușine și vină. Așa a ajuns să se ascundă, să-și ia viața în propriile mâini; omul centrat pe sine, gata de supraviețuire.

Totodată, şi mai grav, percepția omului despre Dumnezeu s-a degradat, iar iluzia cunoașterii adevărului a crescut. Astfel ignoranța le-a inhibat libertatea spre comuniune cu Dumnezeu; omul era într-un cerc vicios: ignoranța îi creștea anxietatea, iar anxietatea îi creștea ignoranța…

Motivul soluției divine

Dumnezeu nu a abandonat omul. El este mereu dragoste; iar iubirea pură nu depinde de motive exterioare pentru a iubi. El este opus cu pasiune distrugerii omului. Dar restaurarea și reconcilierea trebuiau să aibă un cadru de desfășurare, care să asigure o buna întelegere a revelației supreme.

Dumnezeu îl alege pe Avraam pentru a-l binecuvânta, și implicit națiunea pe care trebuia să o formeze. Israel urma să fie binecuvântat, pentru a fi o binecuvântare pentru tot pământul (Geneza 12:1-3). Această alegere divină reprezenta o promisiune necondiționată față de Avraam, un legământ privilegiat, care se baza exclusiv pe bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu, nu pe performanța lui Avraam. Acest legământ al dragostei, divină şi neconditionată, era cadrul binecuvântării și pentru Israel, si implicit pentru umanitate.

Israel era chemat să faciliteze reintrarea rasei umane într-o comuniune personală cu Dumnezeu, conform scopului inițial. Binecuvântarea era o prosperitate holistică, rezultată din această comuniune cu Creatorul; o stare de bine sufletească, relațională și materială, în acțiune pentru mai mult bine, şi pentru toți oamenii. Astfel, evreii constituiau o națiune de preoți, pentru binecuvântarea celorlalte națiuni. Tot ce aştepta Dumnezeu, conform Exodul 19:4-6, era ca ei să se încreadă în El (ca primii oameni, la început, în Eden) şi să se bazeze pe legamantul dragostei Sale necondiționate. Dar ei au bravat inaintea lui Dumnezeu, parcă dorind să îşi câştige binecuvântarea prin propriul efort și propriile performanțe (Exodul 19:8).

În ciuda eşecului,

Dumnezeu educa rasa umană atacând ignoranța omului prin concepte care urmau să-și primească semnificația deplină prin Mesia, Salvatorul: legământ, ispășire, milă, profet, preot, împărat, etc. Acestea concepte erau ochelarii prin care lumea putea înțelege adevărul despre Dumnezeu și modul de a intra în comuniune cu divinitatea.

Motivul jertfei umane pentru salvarea creației

Iisus Hristos este jertfa supremă pentru salvarea omului; Mesia cel așteptat, deplin uman prin viața Sa, fără de păcat, dar nerecunoscut ca Dumnezeu, în ciuda originii şi esenței Sale. El a manifestat pe deplin caracterul și voia lui Dumnezeu, prin stilul Său de viață. Prin prezența și modelul lucrării Sale, a oferit omului cea mai clară revelație posibilă, de la Dumnezeu, despre Dumnezeu şi despre viață.

Salvatorul umanității era prezent în carne și oase, prin tot ce făcea, manifestând iubirea divină pentru omul corupt, dar încă atât de valoros și important! Dragostea divină era manifestată plenar în Iisus Hristos, depăşind cenzura ignoranței umane; iubirea adevărată, supremă, necondiționată, gata de sacrificiu pentru binele celorlalți, chiar cu prețul vietii, dacă era cazul!

De la întrupare până la răstignire, Iisus Hristos a fost jertfa lui Dumnezeu, prin toată viața Sa umană. Iisus era așa de uman încât liderii religioși l-au respins, l-au condamnat și l-au răstignit. Dar tocmai când apogeul răutății umane se revărsa peste Mântuitorul, Dumnezeu era bucuros că iubirea Sa pentru oameni era împărtășită și manifestată total, în mod sacrificial.

Scopul jertfei era:

împărtăşirea Iubirii maxime, până la capăt, chiar cu prețul vieții; Sfânta Treime se bucura; nu de suferința răstignirii Fiului, cauzată de răutatea omului influențat de satan; ci pentru că dragostea infinită era manifestată față de om în mod extravagant, radical, total, sacrificial…

Prin viața, moartea şi învierea lui Iisus Hristos, umanitatea și-a întâlnit vrednicul Reprezentant să repare tot ce a stricat primul om, primul arhetip uman; omul a primit o nouă identitate, un nou statut, o nouă moştenire. Datorită unui nou Reprezentant, înălțat, incoruptibil şi nemuritor, omul este acum o nouă creație.

Prin dubla natură a lui Iisus, Dumnezeu iubea omul, și omul îl iubea pe Dumnezeu, din nou; Iisus, omul şi întreaga umanitate pe care o reprezenta. Acum, prin Iisus Hristos, omul este iar in comuniune cu Dumnezeu!

Prin El, omul şi-a recâştigat autoritatea cedată inițial lui satan. Prin Iisus Hristos, tezaurul uman, este răscumpărat: cunoștința, voința, puterea, creativitatea, sănătatea și împlinirea; totul la un potențial deplin. Restaurarea a fost realizată prin viața, moartea, învierea și înălțarea lui Iisus Hristos; El, Salvatorul, care este în permanență reprezentantul uman din Sfânta Treime. Aceasta înseamnă asigurarea supremă a restaurării omului;

Legenda la intersecție cu Evanghelia

După cum am observat, atât legenda cât şi Evanghelia, ambele fac referire la dorința de a crea. De asemenea, scopul fiecărei creații implică o relaționare între om şi divinitate. În ambele poveşti creația ajunge în impas datorită unor forțe potrivnice. Un alt element comun este soluția revelată de către divinitate. De asemenea, şi ciudata necesitate a jertfei umane pentru salvarea creației.

Pe lângă cele cinci motive majore, am putea vedea şi alte similarități, cum ar fi rolul păstorului în identificarea unor locuri speciale, şi setea domnitorului după putere, inclusiv religioasă.

Legenda în contrast cu Evanghelia

Dorința de a crea

Initiativa omului, versus inițiativa lui Dumnezeu. Mănăstirea din legenda este efortul omului pentru divinitate, în timp ce omul din Evanghelie este capodopera lui Dumnezeu. Scop mixt, parțial egoist, versus scop altruist: pomenirea este (cel mai probabil) pentru faimă personală, dar adopția este pentru împărtăşirea binelui suprem.

Relaționarea dintre om și Dumnezeu

Mănăstirea presupune un loc dedicat pentru relaționarea omului la divinitate, dar din perspectiva lui Iisus, locul nu mai este un element esențial în această relaționare, ci atitudinea inimii şi adevărul (Ioan 4:23,24).

Relaționarea din legenda este superficială, contaminată de performarea omului aflat sub presiunea şantajului, în timp ce relația edenică implica libertate şi împuternicire.

Impasul în care ajunge creația

În legenda, nu este clar dacă forțele potrivnice sunt oculte sau chiar îi aparțin divinității. Evanghelia este fără echivoc: autorul răului este satan, iar al binelui, Dumnezeu.

Surparea zidurilor poziționează omul într−o victimă a hazardului, omul este inconştient de neîndeplinirea vreunei responsabilități; pe de altă parte, Evanghelia acordă demnitate omului prin responsabilitatea rezonabilă care îi revine acestuia când va fi ajuns în impas.

Revelarea soluției divine

Deşi în ambele poveşti, soluția este revelată de divinitate, Dumnezeu realizează salvarea omului doar în Evanghelie; în legenda, omul este lăsat pe cont propriu.

Necesitatea jertfei umane pentru salvarea creației

Dumnezeu

În legenda, nu ştim exact dacă cel care are nevoie de jertfă este satan sau chiar Dumnezeu; omul trebuie să sacrifice omul pentru zeitate. Evanghelia ni-L arată pe Dumnezeu care Se sacrifică pe Sine pentru om, asumându−şi condiția umană.

Jertfa

Jertfa din legenda este una tranzactională, care îmbunează zeitatea însetată de sange. Evanghelia ne prezintă o jertfă vie, relațională, care înseamnă împărtăşirea Iubirii divine până la capăt, chiar cu prețul vieții; divinitatea întrupată se jertfeste pentru om, nu pretinde jerfirea omului pentru Sine.

În legenda, jertfa salvează creația, dar nu îi salvează pe autorii creației: nu doar că Ana moare împreună cu copilul nenăscut, dar sunt condamnati la moarte şi cei zece meşteri. Evanghelia ne prezintă o jertfă unică, suficientă să îi includă pe toți oamenii, fără să-i mai condamne pe unii.

Creația

Legenda arată necesitatea jertfei pentru o creatie efemeră, în timp ce Evanghelia arată o jertfă pentru o creație care să traiască vejnic: noua creație.

Salvarea

Jertfa tranzactională nu transformă creația, ci doar o tolerează pentru a se folosi de ea. Jertfa Domnului Iisus transformă creația, restaurând omul în relație cu sine, cu cei din jur, cu materia şi cu Dumnezeu; astfel este împuternicit pentru exuberanță, asigurare, pace şi creativitate, toate acestea în contextul înfierii dorite inițial de Sfânta Treime.

Care poveste ți se pare mai frumoasă şi care perspectivă îți reflectă (ori stimulează) credința?

Vezi și

Textul Baladei

Culmea ignoranței…

© Mihail B.